O singură dată am făcut acest drum prin pădure, cu şcoala. Porneam în aventură, ni se părea că suntem mulţi, liberi, “oameni mari”. Pe poteca sfârtecată de rădăcini şi colţi de piatră mergeam cântând. Herr Liess (“Genosse Lehere”) fredona un Auftakt – ca o ghicitoare – şi gata, începeam cântarea despre gâşte şi vulpi, despre păsări călătoare, dorul de ducă al morarului ori Hänschen cel în lume fugar, vânători voioşi scrisori din depărtare, nunta de mâine, dorul de azi.
Când ne opream, larma noastră se scurgea în pământ lungi secunde. Tăcerea muntelui ne cuprindea, nemăsurat: porunca lui de ascultare. Din ascunzişuri mai săgetau sunete mici ca mii-de-ace

Ne povestise Herr Liess mai demult despre Krimhilde, Brunhilde şi Nibelungi. Aici în pădure trebuie să se fi petrecut toate. În ziua aceea, noi am şi găsit locul unde Siegfried a fost cufundat în râu. Stejarul întocmai din care i-a căzut pe umăr frunza trădătoare.
Vietăţi se chemau de la distanţă. Clopot deschis în tăcere, inima răspundea
Într-o vale cu iarba mustoasă şi pământul rupt într-o parte până la os ne-am oprit – la cuptorul de cărămidă. Printr-o fereastră înlăuntrul pămân¬tului se vedea cum arde ghemul de foc domesticit. Meşterul, un neamţ bătrân şi el ca pământul, locuia în apropiere. Între tiparele şi cărămizile lui omul era singur. Dar el ştia când s-au copt cărămizile, după două tulpini de fier încinse la roşu în focul mare şi blând
Acolo am aflat cum din pântecele pământului cresc toate casele – şi ele mai întâi au fost cufundate cu amănuntul în foc
Iar până ajungi la coliba meşterului bătrân, la cuptoarele sale, treci râul unde Siegfried a stat să bea, încins de vânătoare – acolo unde l-au scăldat în ziua cea dintâi – şi pe umăr i-a căzut frunza trădătoare