Tu m-ai adus la viață
din trupul tău cu mâinile tale
m-ai hrănit m-ai îmbrăcat

cu mâinile tale și sufletul aspru legănat
la margine de prăpastie
m-ai readus la viață și după aceea
- fiindcă greu vine înțelepciunea
sau niciodată

mâinile mele care în copilărie puteau vindeca
te-au cuprins, te-au atins din creștet
până-n tălpi, atâta cât rămăseseși,
cum spuneai privindu-te cu uimire.
Și a fost bine o vreme, freamăt de zmeuriș regăsit
în ființă și amintire
când pe limbă ți se topea zmeura miraculoasă
de toamnă târzie.

“Dar să merg eu pe drumul meu”
ai spus într-o zi
tineri și acum, ochii tăi privind
o răscruce de tine știută.

Îți ocroteam viața cu întreaga mea ființă
-- n-am știut decât după aceea
că tot ce fac este să te ajut
spre moartea luminată pentru care
erai pregătită